„Vreau să mă duceţi la orfelinat!“, spunea fetiţa unei familii înstărite care muncea 48 de ore din 24 ca ei să nu-i lipsească nici o păpuşă la care ar fi putut pofti din faţa unei vitrine cu minunăţii Walt Disney. Neuropsihiatrul Iuliana Dobrescu, şefa catedrei de Psihiatrie a Copilului şi Adolescentului din cadrul UMF „Carol Davila“, a primit-o în cabinetul său de la Obregia împreună cu nişte părinţi disperaţi: „Avea şase anişori şi mi-au adus-o părinţii: «Nu ştim ce are fetiţa noastră, nu râde niciodată». Şi într-adevăr, am văzut o puştoaică atât de matură, încât am zis că nu e copil, e adult.
Vorbea perfect, într-un limbaj extrem de evoluat şi, într-o zi, hodoronc-tronc, le-a zis părinţilor: «Vreau să mă duceţi la orfelinat. Eu nu am părinţi, nu vă mai iubesc, nu mai vreau să stau cu voi. Nu am nevoie de toate aceste jucării, daţi-le copiilor săraci de la orfelinat». Atât de matură era şi atât de tare îşi dorea, ce-şi dorea? Să-i pedepsească pe părinţi pentru nefericirea pe care o simţea“.
Mersul la grădiniţă, scurtimea celor 10 minute pe zi de joacă cu mama ei, luptele pe care trebuia să le dea cu ziarul şi cu televizorul pentru atenţia tatălui o făcuseră pe micuţă să vrea să aleagă viaţa de orfană. „Ea se agăţa de piciorul tatălui când acesta pleca la serviciu, să nu plece, şi el enervat, urla: «Dar lasă-mă în pace! mereu întârzii din cauza ta! Uită-te şi tu, ai tot ce vrei! Ce-ţi mai trebuie?». Vorbele astea echivalau cu câteva palme.
Le-am spus să dea toate jucăriile, ei le-au ascuns într-un pod, şi să o lase să-şi păstreze una singură. Am rugat-o pe mamă să îşi ia câteva zile de concediu. Mama a fost foarte deşteaptă, ce credeţi că a făcut? A construit două păpuşi din hârtie creponată foarte frumoase, cu roşu, cu albastru, cu portocaliu, şi, a doua oară când a venit, fetiţa le ţinea în mână ca pe cele mai sfinte jucării pe care a putut să le primească vreodată. Erau făcute de mama ei, erau păpuşi cu dragoste“, descrie Iuliana Dobrescu materia primă a jucăriilor cu adevărat frumoase.
Chiar dacă părinţii fac din camera unui copil muzeu de maşinuţe şi de păpuşi, chiar dacă îi dau în dar toţi spiriduşii şi toate zânele din plastic şi mătase pe care le pot cumpăra, asta nu înseamnă că îi vor transforma viaţa într-una de basm. Ba din contră, a văzut Iuliana Dobrescu: „O fetiţă, nu pot să o uit, de cinci ani, a venit cu o Barbie cu aripi. Şi era o păpuşă mare şi roz şi fetiţa cu moaţe roz şi mama îmbrăcată în roz, păreau foarte fericite. Şi eu întreb: «De ce aţi venit?». Şi mama, cu lacrimi în ochi, mi-a spus: «Este foarte tristă». Mă uitam aşa la ea, îşi lăsase păpuşa într-o parte, nici nu o mai vedea“.
Explicaţia este una medicală, continuă neuropsihiatrul: „La un moment dat, copilul se satură de recompense şi ca să poată simţi şi el o bucurie are nevoie de altceva. Astfel că în scurt timp ajunge la luna de pe cer. De ce? Pentru că nu se mai construiesc circuitele neuronale ale recompensei. Perioada în care un copil aşteaptă un cadou, o jucărie, o rochiţă duce la construirea lor. Trebuie să treacă mai întâi o săptămână-două prin faţa vitrinei în care este expus lucrul respectiv, să şi-l dorească, dacă recompensele îi sunt oferite imediat e sufocat“.
Neuropsihiatrul Iuliana Dobrescu s-a îngrozit de programul ticsit de sarcini al unora dintre pacienţii ei nu mai mari de 10 ani: trezirea la 6 dimineaţa, şcoală până la prânz, apoi after school până seara la 7.00.
„Păi cum să nu fie copilul ăla trist, când n-o să-şi mai vadă nici casa, nici mama, nici şcoala? Recent am avut o pacientă care pleca dimineaţa la şcoală şi venea seara, un copil cu ADHD, deci un copil cu instabilitate şi deficit de atenţie, nu foarte mare şi nu foarte grav. Totul s-ar rezolva dacă s-ar întoarce de la şcoală la ora 12.00, ar fi lăsată şi ea vreo două ore să alerge, după care şi-ar face lecţiile cu bona, iar seara s-ar bucura şi ea de părinţii ei. Bineînţeles că dădeau la început din colţ în colţ: «Doamna doctor, dar cum să nu o mai lăsăm la afterschool?». Până la urmă s-a rezolvat, că părinţii erau oameni inteligenţi şi au înţeles. Dar uneori părinţii sunt atât de încrâncenaţi de viaţă şi atât de disperaţi şi îşi varsă spaima de ziua de mâine pe bietul copil“.
Aura Stănculescu, directoarea Centrului de Resurse şi Asistenţă Educaţională al Municipiului Bucureşti, care coordonează activitatea consilierilor psihologici din şcolile Capitalei, a văzut cum suferă copiii pentru o notă, din cauza părinţilor: „Copiii programaţi din familie pentru performanţă înaltă, supraresponsabilizaţi, trăiesc o stare de angoasă când iau o notă mică, pentru că anticipează momentul în care vor ajunge acasă, momentul pedepsei, certei. În timp, ajung demotivaţi, lipsiţi de încredere în ei, au o imagine negativă faţă de sine, n-au fermitate în luarea deciziilor, n-au curajul să-şi exprime propriile idei şi spun întotdeauna ce cred ei că îşi doresc ceilalţi să audă“.
Încăpăţânarea familiilor de a vedea în copii mântuitorii nereuşitelor întregului neam, dorinţa de a le construi cu forţa, din snobism, destine de staruri ale afacerilor sau ştiinţei şi presiunea la care cei mici sunt supuşi pentru a pune pe masa părinţilor cele mai mari note au condus-o pe Iuliana Dobrescu spre nişte concluzii triste: „Eu nu cred că mulţi părinţi îşi iubesc copiii de-adevăratele, asta a fost una dintre descoperirile mele cele mai groaznice. Consideră că un copil este un bun pe care Dumnezeu li l-a dat lor şi din care trebuie să obţină performanţă. A-ţi iubi copilul înseamnă a dori fericirea lui. Fericirea unui copil înseamnă confortul lui emoţional. Atunci nu îl omori să ajungă olimpic, nu pot ajunge toţi olimpici, n-au toţi acelaşi IQ, eşti fericit tu că el este fericit!“.
Psihologul Alfred Dumitrescu ştie o lecţie simplă, de care multe mame şi mulţi taţi nu au habar: un copil creşte şi se dezvoltă afectiv şi intelectual chiar şi atunci când nu face nimic. „Are nevoie să îi hălăduie mintea, să îşi facă scenarii de viaţă, să îşi construiască lumea interioară. Un copil învaţă când se joacă, iar din jocul cu un băţ, pe care şi-l imaginează cal sau orice altceva, învaţă mai mult decât din jocurile pe calculator. În jocurile pe calculator intră într-un scenariu definit de alţii, nu îşi construieşte propriul scenariu. Copiii de azi sunt inhibaţi de prea multă lume din afară: instrucţia forţată, televizorul, netul, care vin cu forme exterioare gata făcute, iar ei nu mai au o lume a lor. Există riscul ca atunci când vor creşte nu îşi vor fi suficienţi lor înşişi, să caute tot timpul stimulente exterioare şi de aici pleacă dependenţele de toate felurile“.
Tristeţea copiilor trece, de multe ori, neobservată de adulţi. Cine se uită la un micuţ trist de până în şase ani va vedea un bosumflat răutăcios, aşa cum cei care se uită la un copil care suferă de ADHD (deficit de atenţie şi tulburare hiperkinetică) văd un mic obraznic. „Nimeni nu ştie că el e trist. Fiind răutăcios, stârneşte în jur furie şi mai tare se înrăieşte şi el. Când îmi vine un astfel de copil, spun oftând: «Eu cred că tu eşti tare trist»! Şi el, simpatic aşa, mă priveşte, pentru că sunt prima persoană în viaţa lui care îi legitimează trăirea, şi oftează: «Da!»“, povesteşte Iuliana Dobre. Alt motiv pentru care părinţii n-au ochi pentru tristeţea copiilor este că îşi închipuie că tristeţile unui om mic trebuie să fie unele neapărat mici.
„Din contră, problemele lor sunt mai mari, pentru că sunt mai puţin echipaţi social. De aceea trebuie luat în serios, nevoile şi problemele lui nu trebuie luate în derâdere“, prescrie reţeta atitudinii ideale Alfred Dumitrescu. Tristeţea unui copil, rămasă neobservată, creşte pe nesimţite, ca o tumoră, până ajunge la depresie, iar de la depresie nu-i mult nici până la sinucidere. Cel mai tânăr pacient al Iulianei Dobrescu care a încercat să se sinucidă avea nu mai mult de nouă ani.
„Suicidul este din ce în ce mai frecvent la vârste fragede. Cel mai tânăr pacient pe care l-am avut cu tentativă de suicid, un băiat, încercase să-şi pună capăt zilelor prin strangulare. Pentru un adult motivaţia pare de neînţeles, au existat copii care s-au sinucis pentru o notă sau pentru că mama plecase la muncă în Italia. Aceşti copii trăiau de luni întregi o mare tristeţe, nerezolvată“.
O zi de joacă la grădiniţă, împreună cu colegii, poate fi mai rea în unele cazuri pentru un năpârstoc decât o zi cu injecţii şi doctorii amare: „Relaţia cu alţi copii este un motiv foarte important de tristeţe, relaţiile sunt foarte fruste, uneori crude sau chiar sadice. Copiii exprimă în mod direct ce simt unii faţă de ceilalţi, nu au nici un fel de filtru social. Sunt relaţii ca în junglă, de dominaţie şi de supunere, relaţii pe care nu le mai vezi decât în lumea corporatistă, trăiri care se mai activează doar în boardroom“, calculează Alfred Dumitrescu intensitatea luptei pentru supremaţie dintre puii de om.
Specialiştii spun că cei mici trebuie învăţaţi cum să îşi gestioneze relaţiile încă de la trei ani, prin diverse jocuri în care sunt puşi în situaţii extreme. Într-unul dintre ele, copilul trebuie să îşi imagineze că un coleg îi fură o jucărie şi îl îmbrânceşte. El poate avea trei reacţii, spune Iuliana Dobrescu.
„Ori sari la bătaie, ori te retragi, ori îngheţi de frică: fight, flight sau freeze. Băiatul meu nu mai scotea o vorbă şi pleca. Îmi aduc aminte că avea trei ani, eram la mare şi îi luase un copil colacul. Şi îl văd că pleacă, nu se bate, nu strigă şi nu se apără. Pentru că eu voiam să se apere. Mi-am dat seama că nu are un comportament adecvat. Şi am început eu să-l învăţ, l-am învăţat să spună «nu», «nu vreau», bineînţeles că trebuie să îmbraci cuvântul «nu» în «te rog». Astfel încât la 14 ani ştie cum să se apere şi n-a venit niciodată acasă cu vânătăi. Cea mai bună modalitatea de a reacţiona în viaţă este cea asertivă: dacă stai şi rabzi, suferi, dacă eşti violent şi sari la bătaie, iarăşi suferi“.
O jucărie mai frumoasă a unui coleg, un tort mai mare, o zi de naştere sărbătorită mai spectaculos sau o excursie la Disneyland, pe care un alt coleg poate să o facă oricând, picură iar amar în inima unui copil, oricât i-ar spune părinţii că în viaţă contează ce-ai în minte şi în suflet, nu în buzunar.
„O greşeală a părinţilor este discursul dublu. Ei îi spun copilului că nu trebuie să îi invidieze pe ceilalţi, că nu contează ce au ei, dar, pe de altă parte, în viaţa lor de zi cu zi arată că valorizează posesiunile materiale şi sunt frustraţi că nu au maşina unuia sau casa altuia“, spune Alfred Dumitrescu. Scandalurile din familie, grijile legate de bani şi de locul de muncă, supărările părinţilor pot otrăvi, dacă nu sunt bine ţinute în frîu, viaţa unui copil, avertizează psihologul: „De multe ori este ocrotit dezastruos, nimeni nu îi spune ce se întâmplă. Nu i se spune, dar i se arată, simte, dar nu poate să înţeleagă. Copilul poate dezvolta o serie de fantasme, fie începe să creadă că el este de vină, fie simte o teamă îngrozitoare de ce ar putea să se întâmple“.
Copiii sunt speriaţi de şcoală
În ultimii 10 ani a crescut numărul copiilor de până la patru ani cu ADHD (tulburare cu deficit de atenţie şi hiperactivitate/impulsivitate - n.r.), combinat cu tendinţe autiste: nu vorbesc, sunt foarte agitaţi, ţopăie, aleargă, nu privesc în ochi şi nu au limbaj verbal. În grupa de vârstă 6-14 ani, pe lângă ADHD, apar depresia, anxietatea şi fobia şcolară generată de presiunile pe care le fac şi părinţii, şi şcoala asupra lor.
„Presiunea şcolară este fantastic de mare în România. De ce? Este teama de ziua de mâine: «Dacă nu învăţaţi va fi vai de capul vostru!», asta li se spune cel mai frecvent amarâţilor ăstora de copii. Între 14 şi 18 ani creşte refuzul şcolar, abandonul şcolar, că le-a intrat în suflet ura de şcoală în cei 14 ani“, spune Iuliana Dobrescu. Un mare minus al şcolii româneşti rămâne, în opinia sa, faptul că are o programă mult prea ambiţioasă: „Continuă să greşească printr-o programă ridicol de performantă. S-a considerat ani buni că şcoala românească e o fabrică de olimpici. Trebuie să identificăm olimpicul şi să îi facem o programă diferenţiată faţă de copilul cu IQ normal“. Bulversarea societăţii româneşti a dus, crede Iuliana Dobrescu, la bulversarea relaţiilor dintre elevi şi profesori: „Copiii râd de hainele profesorilor şi atunci ei dezvoltă respingere faţă de copii: «Ce faci tu aici? Vii cu Mercedesul la şcoală şi ţipi la mine?».
Schimbările continue prin care trece învăţământul românesc reprezintă unul dintre motivele pentru care copiii devin dezinteresaţi de şcoală, a văzut Aura Stănculescu, directoarea Centrului de Resurse şi Asistenţă Educaţională al Municipiului Bucureşti. „Am sesizat la copiii de clasele a V-a şi a VI-a o stare de confuzie şi de lipsă de implicare în ceea ce priveşte activitatea şcolară, numai gândindu-se că ceea ce li se aplică acum celor din clasele a VII-a şi a VIII-a nu li se va mai aplica şi lor şi atunci nu îşi mai bat capul, aşteaptă să vadă ce se va întâmpla la momentul ăla.“
Depresia copiilor, vindecabilă
Neuropsihiatrul Iuliana Dobrescu spune că vulnerabilitatea la depresie este transmisă genetic. „Nu orice copil ajunge să se întristeze aşa uşor. El este vulnerabil genetic şi dacă începem să întrebăm vedem că a mai fost o bunică depresivă în familia aia, că nu ştiu cine s-a mai sinucis şi atunci trebuie mers la psihiatru. Poate să fie vulnerabil la depresie şi, dacă socialul îi oferă condiţii, dacă se naşte într-o familie defavorizată, cu situaţii traumatizante, cu o mamă plecată la muncă în Italia şi cu o bunică depresivă care îl bate la cap să înveţe, că nu ştiu ce i se va întâmpla, atunci face depresie“.
În cazul unei mari depresii, spun specialiştii, apare anhedonia, adică incapacitatea cuiva de a mai simţi chiar şi cea mai mică bucurie. Este foarte important ca părinţii care îşi văd copilul trist multă vreme să îl ducă la psihiatru. Netratată, depresia la copii poate duce la sinucidere. Tratată bine, se vindecă în proporţie de 100%.
Articol aparut in Cotidianul, 22 mai 2008, scris de Raluca Ion
Read more...
