Capitolul III (nimic nu mai e cum era)

marți, 9 iunie 2009

Partea 1 aici.
partea 2 aici

Deschide usa grabit. Se grabeste sa intre in camera, impiedicandu-se de o perechea de adida-si pe care o aruncase mai devreme in fata usii. O sa intarzie. Nu isi permite sa intarzie. Isi trage rapid tricoul de pe el, isi da pantalonii jos si se apuca sa caute in dulap. Costumul. Trebuie sa gaseasca costumul negru, cel mai elegant pe care il are. Se linisteste. Costumul e la locul lui, e curat, calcat, gata sa il poarte.Camasa e si ea unde trebuie sa fie. Isi da seama ca nu are timp de pierdut. Se duce in baie si da drumul la dus. Se priveste in oglinda. cearcanele sunt inca acolo. Nu s-au dus. Nu e nimic, le va acoperi. Din dus incep sa iasa nori de abur. Pe oglinda incep sa se formeze picaturi mici de apa.

Jetul de apa ii loveste fata. Rauri fierbinte i se preling pe gat. Apa e fierbinte. In baie, totul este incetosat de aburi. Nu are timp sa stea mult sub dus, dar totusi, nu poate nici sa plece. Loviturile picaturilor de apa, sunetul apei care se loveste de carnea lui, caldura sufocanta, aburii, toate acestea il invaluie si il fac sa se simta protejat, ascuns de lumea de afara, rece,de dormitorul lui in care e mereu liniste, de telefoanele care vibreaza si de panzele de paianjen care plutesc, de tavanul alb si de oglinda. Poate ca... nu, nu a avut dreptate, nu e trist, nu isi permite sa fie trist, nu are timp sa fie trist.

Opreste apa si iese din dus. Fara sa se stearga, cu apa picurandu-i de pe corp, se duce in dormitor si isi aseaza costumul pe pat. Se uita in oglinda. De data asta nu vede pe nimeni, reflexia lui refuza sa fie acolo. Ar fi vrut sa fie, sa poata sa vorbeasca cu ea, sa nu se simta mai singur de atat. Da drumul la muzica. se sterge de picaturile de apa care inca mai erau pe corpul lui si se imbraca in costum. E cel mai scump costum pe care il are. Nu il prea poarta, nu ii place sa se imbrace in costum dar urmeaza sa mearga cu Michaela la o serata unde este necesar sa fie imbracat in costum. Nu are ce face.

Isi aranjeaza cravata si se uita in oglinda. Chiar si el trebuie sa recunoasca ca arata foarte bine. Costum negru, camasa neagra, cravata alba. Par negru, fata alba, buze roz, ochii albastrii. Ofteaza. Din oglinda nu se aude nicio reactie. Ar vrea sa auda ceva. Dar nu mai are timp sa astepte. Suna dupa un taxi si coboara jos.

Taxi vine destul de repede. imediat dupa ce ii spune adresa, taximetristul se arunca intr-o serie de intrebari la care nu asteapta raspuns. Isi face singur monologul, discutand, in aparenta, cu pasagerul dar, in realitate, discutia este purtata cu el insusi.

- Ce frumoasa e aceasta seara, ati vazut? E asa de cald. Sunteti tanar domnule, imi aduc aminte cand eram si eu tanar ca dumneavoastra, ce viata am mai dus. Mergeam cu prietenii in fiecare saptamana la film. dar era altfel, domnule, era altfel.

In timp ce taximetristul continua sa vorbeasca, gandurile lui se retrageau din ce in ce mai adanc in subconstient. Asa facea mereu. Nu putea sa isi lase constiinta sa fie prezenta la ceea ce urma sa se intample, trebuia sa intre pe pilot automat. Dar ceva il macina, il facea sa se gandeasca din ce in ce mai mult la... la tristetea pe care o simtea? Adica..el chiar era trist? Nu, nu se poate sa fie trist. a hotarat de la inceput ca nu isi va permite sa fie trist, nu are cum sa fie trist. NU!

-Domnule, am ajuns! Sunteti Bine?
- Da, ma scuzati, ma gandeam la ceva.
- Pai vad ca va gandeati dar v-am spus de 3 ori deja ca am ajuns. Din partea mea puteti sa stati in masina dar platiti. Stiti, nu imi pot permite sa va tin aici pe gratis. Nu ca nu as fi om de omenie, dar in timpurile astea, nu imi pot permite. Stiti, s-au schimbat timpurile. Nu mai e nimic cum era.
- Da aveti dreptate, nu mai e nimic cum era. Poftiti aici, pastrati restul.

Iese din masina grabit fara sa ii pese de ultumirile pe care i le adresa taximetristul si de scuzele repetate. Are dreptate, totusi, nimic nu mai e cum era.

[Va urma]