Recapitulate

vineri, 27 februarie 2009

Am invatat de la Eugen Ionescu ca sus este tavanul si jos este podeaua. Tot el ne povesteste despre arborele genealogic al lui Bobby Watson.

Eminescu m-a invatat despre geniul neinteles si despre natura personificata si universul individual. Ideea de stea ca un ideal de neatins pentru "muritori" mi-a fost descrisa, prima oara, tot de el.

Minulescu m-a facut sa ascult picaturile de ploaie care se lovesc de placile de bazalt si m-a facut sa ascult dintr-o alta lumina romantele necunoscutelor care isi canta viata pe la balcoanele palatelor.

Marquez mi-a povestit epopeea unei familii pe intinsul unui veac de singuratate, invatandu-ma ca oamenii se pot transforma in praf inca dinainte sa moara. Raportul lui despre cronica unei morti anuntate m-a facut sa inteleg ca unele lucruri nu pot fi evitate.

Arghezi m-a facut sa invat prin joaca si tot el mi-a aratat ca lutul poate crea Divinitatea. Divinitate de lut care nu poate fi rasturnata cu arcul pentru ca e o parte din noi si sinuciderea nu ar rezolva nimic.

Blaga mi-a spus sa ma bucur de ceea ce nu cunosc si sa nu caut cunoasterea unde este frumusete.

Stanescu mi-a aratat ca perfectiunea zace in imperfectiune si ca un cub defect e mai frumos decat un cub normal.

Jelinek mi-a aratat partea stricata a vietii. Mi-a soptit despre stricaciunea ascunsa in normalitate si mediocritate si m-a lovit peste suflet cu ideea de complacere in mediocritate.

Rushdie mi-a vorbit despre rusine si m-a invatat ca rusinea e mai rusinoasa decat orice. Tot el mi-a spus despre o lume in care intre versetele satanice si versetele divine nu se poate face diferenta.

Kessey mi-a aratat ca oamenii sunt nebuni si ca lumea este un ospiciu, dar acest ospiciu este mai frumos decat orice ar incerca sa impuna o lume "normala".

Virginia Woolf mi-a vorbit despre suferinta si despre incapabilitatea de a te adapta. Nu mi-a ascuns nimic din tristetea ei si pentru asta nu pot decat sa ii fiu recunoscator.

Urmuz, cel care se sinucide fara niciun motiv, m-a dus intr-o lume plina de simboluri si m-a obligat sa invat sa citesc printre cuvinte.

Sasa Pana m-a pus sa imi deparazitez creierul si sa recunosc egaturile invizibile dintre cuvinte si idei.

Si ar mai fi multi care m-au invatat cat ceva. Dar aproape toti sunt morti. Cei vii pretind ca sunt plini de intelepciune dar refuza sa o imparta cu ceilalti. Sau poate sunt morti si doar incearca sa ma convinga ca inca mai sunt in viata. Si daca sunt, scriu in alta limba, nu in romana. De ce? Pentru ca in limba romana scrie si Mhaela Radulescu. Si daca Mihaela reuseste timp de doi ani sa fie in top 3 cele mai vandute carti din tara inseamna ca e prea greu pentru cineva sa ajunga la nivelul ei de intelepciune. sau inseamna ca romanii inteleg diferit rolul cartilor. sau poate ca cei care o cumpara pe Mihaela stiu mai bine. In fond, de ce sa-l citesc pe Minulescu care e mort, cand pot sa o citesc pe Mihaela care are un prieten mai tanar ca ea, deci stie ce e viata?

4 reactii:

Alecs spunea...

Trebuie sa recunosc ca mi-a facut o deosebita placere sa citesc un blog impresionant. Ai invatat atatea si totusi te arunci in ultimul paragraf in mocirla ? Poti mai mult de atat, nu te complica cu o Mihaela si cu viata ei. E ca si cum vantul ar vorbi despre praf, nu crezi ? Mai bine te bucuri de ce ai invatat tu... Ce rost are sa critici un nimic ?

Marius spunea...

@Alecs: nu o critic oe Mihaela... nu asta era intentia mea. trebuia sa specific pentru ca m-am gandit ca se poate interpreta asa. critic preferintele romanilor. critic ideea ca idei precum cele ale Mihaelei ajung sa fie cele mai vandute. critic ideea de scadere valorica a ceea ce se citeste in ro.(si spun in ro si in in lume pentru ca ,desi trendul e general, autorii de valoare inca sunt in top in restul lumii)

Anonim spunea...

Vezi ca ala cu cubul era Nichita Stanescu :P

Marius spunea...

@anonim: yeap. spotat greseala, urmeaz corectarea. nu mi-am dat seama. mersi:P